Eu sunt Lara și niciodată nu am avut o imagine clară cu privire la drumul meu profesional. Am început imaginându-mă balerină în Lacul Lebedelor sau antropolog, dar cu toate acestea, nici una dintre numeroasele situații ipotetice în care m-am plasat de-a lungul timpului, nu includea și o pandemie globală. Însă, viața a bătut filmul și în cazul meu, așa că iată-mă începându-mi primul meu job, în Resurse Umane, în contextul COVID-19.
Acum câteva luni, când haosul virusului nu își găsise înca locul la noi în România, nu eram în căutarea unui job. Tocmai ce terminasem un program de internship, iar prin capul meu începuse să umble întrebarea „ce o să fac acum cu atât timp liber?”. Nu am avut prea mult la dispoziție nici să procesez gândul, nu mai vorbesc de găsirea unui răspuns, că am fost abordată cu entuziasm de Temps, pentru a ne cunoaște mai bine la un interviu. Zis și făcut, iar după câteva zile am devenit noua membră a echipei, fapt care m-a fericit enorm.
Cu toate acestea, martie nu a dat START-ul doar drumului meu în Temps, ci a marcat și începerea izolării sociale în masă, iar fericirea despre care vorbeam mai devreme începea să ia forme nu tocmai prietenoase. Astfel, după nu mai mult de câteva ore petrecute la birou, în mijlocul noilor mele colege, m-am trezit de unde am plecat, din nou acasă. Iar atunci nici nu îmi trecea prin minte că voi continua să rămân acasă pentru cel puțin încă două luni. Începutul pe care oricum îl anticipam a fi greu, fiind noua membră a echipei, urma să devină o experiență inedită, la care mă voi tot gândi de acum.
On-boarding-ul meu a fost un proces uman, cald și prietenos care s-a realizat 50% face-to-face și 50% virtual – la birou mi-au fost prezentați pașii și restul aspectelor „de notat” legate de sarcinile mele, urmând ca eu să le pun în practică de acasă, cu ajutorul colegelor din spatele laptop-ului. Cu partea aceasta am fost împăcată, știind că suportul echipei era acolo unde trebuia să fie, însă trebuie să recunosc, teama exista și avea un locșor mare și confortabil în mintea mea. Oamenii care mă înconjoară au o influență poate chiar prea puternică asupra felului în care mă simt, iar marea mea nesiguranță era integrarea într-o echipă cu care urma să am, pentru următoarea perioadă, doar contact virtual. Îmi era greu să îmi imaginez cum aș putea să creez conexiuni cu colegele în contextul în care urmau să treacă și zile fără să ne vedem sau să vorbim. Cum puteam să ne cunoaștem unele pe altele dacă urma să avem video-call-uri doar cu scop profesional?
Aceste probleme la care începusem să mă gândesc obsesiv și-au găsit rapid rezolvarea. Pot spune că am fost salvată de organizarea zilnică a unui call dimineața, în care ne beam cafeaua împreună și povesteam. Mai mult, am integrat în aceste mici „șuete” și joculețe care ne scoteau din rutină și ne animau dimineața. Am avut activități de echipă și virtual, de la distanță: într-o zi am decis ca fiecare să gătească peste weekend choux à la crème, iar luni dimineața am început ziua cu dulce. O bucurie pentru mine – așa puteam să le văd pe fete și în alte ipostaze, mai relaxate, vorbind și despre ceva non-muncă.
Am avut ocazia să cunosc o altă parte a colegelor și într-o serie de discuții libere în care am dezbătut subiecte din sfera dezvoltării personale și nu numai. Unul dintre lucrurile care m-au impresionat și pe care le-am apreciat la aceste întâlniri virtuale a fost deschiderea fetelor, atât una față de cealaltă, cât și față de mine, și faptul că, într-un fel sau altul, au reușit să îmi transmită de la distanță sentimentul de încredere și de apartenență la grup de care aveam nevoie, în special în contextul distanțării și al lipsei interacțiunii umane directe.
Chiar dacă eram separate și departe unele de altele, am făcut în așa fel încât să fim împreună cel puțin o dată pe zi – fie pentru 30 de minute, o ora sau două. Iar din perspectiva mea, acest lucru are o însemnătate puternică în definirea și solidificarea unei echipe, mai ales în haosul și instabilitatea venite odată cu pandemia – Temps și-a păstrat factorul uman.
Zilele trecute m-am bucurat să îmi revăd colegele și în viața reală pentru prima oară după două luni, la o ieșire după program. Acum ne-am văzut în întregime, la propriu, nu doar câteva capete într-un background blurat, printr-o fereastră pixelată din laptop. Momentul amuzant a venit atunci când m-au îmbrățișat și ne-am dat seama împreună că nu suntem obișnuite una cu îmbrățișările celeilalte. Dar acest lucru o să se rezolve în timp.
