Relațiile proaste cu șefii și efectele lor, de la mediu de lucru toxic pentru psihic, la plafonarea profesională, ocupă primele locuri în orice top al motivelor pentru care angajații își părăsesc jobul, indiferent de generație. Într-un an măcinat încă de efectele pandemiei, în care aproape jumătate din angajați se gândesc să își schimbe locul de muncă, calitatea șefilor și relația lor cu echipele din subordine sunt poate mai importante ca niciodată. Niște șefi inepți și pârjolul pe care îl pot crea asupra productivității angajaților sunt o ecuație care în această perioadă se poate transforma într-o bombă toxică pentru o întreagă companie.

Ca întotdeauna însă, lucrurile simple sunt de fapt complicate: cu patru generații de angajați prezente simultan în câmpul muncii, fiecare cu lista sa de lucruri care îi motivează și care îi enervează, e mai greu ca niciodată să definești șeful ideal.

Specialista în resurse umane, Iuliana Leurent, CEO al companiei Temps HR, a observat și ea această constantă, care se poate manifesta sub diverse forme la angajați: „Caracteristica comună este nevoia de recunoaștere. În funcție însă de filtrele pe care le are fiecare din propria familie, o traduce în acțiuni. Sunt generații unde ‘cheia de gât’ și setul de reguli de acasă creionează așteptări în zona de statut și autonomie. Sunt alte generații unde libertatea și validarea continuă aduc așteptări în zona de confort și justețe. Depinde foarte mult cum evoluează modelul educațional, atât în familie, cât și la școală”.

Iulianei Leurent, CEO al companiei Temps HR, i-au trecut prin față o mulțime de angajați și candidați la diverse poziții, așa că pentru ea calitatea unui șef ține mai degrabă de cum e perceput de subordonați: „Oamenii pe care îi alegem sunt oglinzile noastre interioare. Calitatea de a fi ‘bun’ sau ‘rău’ este în sine un nonsens relativ, etichetat de cele mai multe ori de tipul emoțional al fiecăruia”.

Totuși, și ea recunoaște că există un arhetip al șefului bun: „Esența ‘șefului bun’ poate fi doar o persoană conștientă de calitățile și defectele sale, alegând să coordoneze atât cu blândețe, cât și cu determinare”.

Experta în resurse umane consideră însă că, cel puțin în România, tipologia unui șef de calitate a cunoscut o schimbare. Acum 20 de ani, generic vorbind, „șeful bun era cel care se sacrifica, se lupta cu viața și mai puțin cu oamenii, care își depășea condiția și îi ajuta și pe alții. Astăzi, este despre cât îi face ‘fericiți’ pe ceilalți”.

Teoria care descrie șeful ideal drept un „lider transformațional” pentru subordonații săi mai conține două tipuri de șefi. Undeva la jumătatea scării valorice a leadership-ului, se află „șeful tranzacțional”, pentru care relația cu subordonații se bazează pe oferirea de recompense și penalizări, în funcție de ce livrează subordonatul.

Articol preluat de pe platforma panorama.ro.